Simptomele timpului trecut

Simptomele timpului trecut. O barcă abandonată în pustiul cel mai sumbru, cu legăturile roase așteaptă în bătaia vântului. Pentru prima oară, nu doar oamenii așteptau. Tocmeala amiezii de vară se răspândea peste teritoriile învecinate lunii: prăpăstiile, renunțările, vestigiile. Încremenire de sfârșit de vară. O lume stăpânită de vulcani și posesiuni animaliere. Încredere că așa, poți fi altfel. Tu nu apăreai în niciun peisaj, nici măcar vorbele nu fuseseră inventate în acest nimic transcedental, ubicuu, de felină speriată de permanență. Peronul așteptărilor nevinovate. Temerile răcneau mai ales noaptea atacând fără remușcări în soare. Întunericul înfuria plantele, privându-le de nisipurile umede, lipsite de speranță. Ceața s-a depus fără grabă peste sufletele pângărite. Trădare. Și un teluric nebun desăvârșit. Nu te aștepta să vezi decât inevitabilul. Nevoile rămân în tine atâta timp cât aștepti ceva de la viitor. Similiaritatea nu este accesibilă schimbărilor constante. Brutalitate pentru fiece gând depășit. Secular, îți încerci norocul în altă parte. Tu ești omul fără păreri, care distruge deciziile înainte de a fi luate în stâpânire de nemurire. Oricărui nimic i se construiesc temple vaste, în care se pierd mințile, se înalță zmeii solitudinii, unde toate refrenele melodiilor preferate se dezgolesc. Neputința urcând până la ceruri, lutul frământat de pietrele însuflețite, toate îmi îndepărteaza amintirea ta. Am zidit munții din mâinile pe care le-am atins odată pentru a le simți trecerea perpetuă, înfricoșătoare, răvășitoare. Orgoliu. Căderi, repetatele căderi. Nopți în care am urât soarele unei nevederi clare. Lupte murdare, segregate în defilee înșeptite, devastate. Numai negru și un început nefast oricărei ființe. Ritm de dans înspre moartea unui suflet. Vedeam căldura străzii tale obosite de atâta polen al vremurilor. Se înălța o silueta din urechea ta neomodernistă. Citric se consumă între dantelele fără formă. O palarie descompusă mi s-a părut obsesia ta. Un galben crud înduplecă oamenii să gândească din nou. Zgmomot de fantomă în liniștea mea. Fluierat înspre ramurile uscate. Memoriu celor uciși iubind. Ea nu își revendicase dreptul de a fi fericită. Fiecare naștere oferă pe lângă darul morții, și pe cel al zâmbetului. Există însă chipuri care nu cuprind nici măcar schița surâsului sublim. Nimic nu trebuie. Totul ți se cuvine!

Unde cuibul lor îi cântărea sufletul

1.Oare câte bărci se vor întoarce din drum pentru mine? Catargele ochilor mei se sfărâmă într-un fum revoltător.
2.Șapte e numărul după care se ascund vocile zeilor din mare. O mare devastată de cutremurul palmelor mele. Pescuiesc doar seara, într-o înăbușeală în care te aștept, într-o rană deschisă sfidător.
3.Câte săptămâni să fi trecut?... Ai explodat odată cu insula, pe o vară întinsă spre dorințele mele.
4.Nu ești decât bulgări de ceață în apropiere. Te alung încercând să îți redau viața. Trebuie să fii dur abia atunci când nu ai pentru ce să te întorci pe pământ.
5.Între noi nu sunt diferențe sesizabile. Orgia ta mi-a ajuns la frunte. Printre preocupările vizibile, am încrustat numele tău.
6.Mi-am promis că te voi lua cu mine oriunde. Ți-am decorat pluta cu măști. Măștile sunt ascunzișurile mele de glasul divinității.
7.M-am hotărât să învăț limba păsărilor pentru momentul reîntâlnirii. Uneori mă mint că îmi înțelegi urletele. Semăn atunci cu un lup înfometat pe zăpezi interminabile.
8.Mi s-a agățat în undiță o creatură cel puțin furioasă. E convingatoare când îmi impune să cred că ea a blestemat acea clipă. Mânia îi golise privirea de lumină și totuși am simțit între noi o apropiere. E singurul lucru care mă îndeamnă să nu îmi pierd valul prielnic.
9.Stâncile mele s-au urnit în cealaltă mare. Îmi închid mintea la vederea lor de teamă să nu înnebunesc.
10.Oricum ai vrea să slăbesc în umbra ta, te rog să nu mă ameninți. Să nu fie ultima amenințare că nu te vei reîntrupa.
11.Poate nici nu știi de moarte. Te izbești de stâncile din marea vecină. Mă trezesc măcinat de amintirile întrerupte.
12. Ce-ar fi să-ți pictez o imagine albă cu sarea din marele ocean? Voi uni mările pentru ca să mă crezi că exist numai să ma pierd odată cu tine. Te întreb în coșmarurile nețărmurite: e toamnă unde alergi? Sau ce e cu toate aceste frunze pe care le găsesc în mijlocul mării?
13. Păsările vor să-și facă cuib pe pluta mea. Le urmăresc bătăile aripilor umede. Câtă trudă pentru un pas mic către sfârșit!
14. Ce-ar fi să îți ghicesc viitorul în acel paradis? Consider că m-ai uitat odată ce acolo îți e bine.
15. M-am împrietenit cu eliberarea. Aici nu are rost să strâng la piept prejudecăți. Dimineața simt parfumul tău, cu belșugul său de miere proaspătă.
16. Am învățat că nu trebuie să cer nimic pentru a avea lumea ta. Trebuie doar să ies la plajă sau să nu mai plec de lângă noul cuib.
17. Furtuna de noaptea trecută mi-a spălat măștile. Am uitat până și cuvintele pe care le pregătisem pentru întâmpinarea ta. Măștile rânjesc a moarte.
18. Până la urmă, toți ajungem între țărmuri. Îți întind vâslele pentru că în sfârșit am obosit să te port cu mine. Dacă hotărăști să coborâm în mare pe furtună, fă-mi o mască să zâmbească. Te voi forța să ceri un trup. Nu îți vei aminti nimic din această pictură, decât gustul de sare oceanică.