Simptomele timpului trecut

Simptomele timpului trecut. O barcă abandonată în pustiul cel mai sumbru, cu legăturile roase așteaptă în bătaia vântului. Pentru prima oară, nu doar oamenii așteptau. Tocmeala amiezii de vară se răspândea peste teritoriile învecinate lunii: prăpăstiile, renunțările, vestigiile. Încremenire de sfârșit de vară. O lume stăpânită de vulcani și posesiuni animaliere. Încredere că așa, poți fi altfel. Tu nu apăreai în niciun peisaj, nici măcar vorbele nu fuseseră inventate în acest nimic transcedental, ubicuu, de felină speriată de permanență. Peronul așteptărilor nevinovate. Temerile răcneau mai ales noaptea atacând fără remușcări în soare. Întunericul înfuria plantele, privându-le de nisipurile umede, lipsite de speranță. Ceața s-a depus fără grabă peste sufletele pângărite. Trădare. Și un teluric nebun desăvârșit. Nu te aștepta să vezi decât inevitabilul. Nevoile rămân în tine atâta timp cât aștepti ceva de la viitor. Similiaritatea nu este accesibilă schimbărilor constante. Brutalitate pentru fiece gând depășit. Secular, îți încerci norocul în altă parte. Tu ești omul fără păreri, care distruge deciziile înainte de a fi luate în stâpânire de nemurire. Oricărui nimic i se construiesc temple vaste, în care se pierd mințile, se înalță zmeii solitudinii, unde toate refrenele melodiilor preferate se dezgolesc. Neputința urcând până la ceruri, lutul frământat de pietrele însuflețite, toate îmi îndepărteaza amintirea ta. Am zidit munții din mâinile pe care le-am atins odată pentru a le simți trecerea perpetuă, înfricoșătoare, răvășitoare. Orgoliu. Căderi, repetatele căderi. Nopți în care am urât soarele unei nevederi clare. Lupte murdare, segregate în defilee înșeptite, devastate. Numai negru și un început nefast oricărei ființe. Ritm de dans înspre moartea unui suflet. Vedeam căldura străzii tale obosite de atâta polen al vremurilor. Se înălța o silueta din urechea ta neomodernistă. Citric se consumă între dantelele fără formă. O palarie descompusă mi s-a părut obsesia ta. Un galben crud înduplecă oamenii să gândească din nou. Zgmomot de fantomă în liniștea mea. Fluierat înspre ramurile uscate. Memoriu celor uciși iubind. Ea nu își revendicase dreptul de a fi fericită. Fiecare naștere oferă pe lângă darul morții, și pe cel al zâmbetului. Există însă chipuri care nu cuprind nici măcar schița surâsului sublim. Nimic nu trebuie. Totul ți se cuvine!